Cu cine te cerți în cuplu

Distribuie articol

Cearta în cuplu a fost demonizată, iar lipsa ei considerată un semn de succes relațional. Fals! Conflictele sunt inerente, iar esențial e modul în care gestionezi situația. Învață să te cerți… sănătos și identifică partea ta de responsabilitate.

De câte ori nu ai auzit: „Dar noi ne înțelegem extraordinar, nu ne certăm niciodată!‟ O frază la care îți vine să ridici din sprâncene și să privești mai adânc situația. În orice cuplu, chiar dacă există dragoste, respect, reciprocitate, valori comune, este firesc să existe și momente de tensiune.

Unii oameni le resping întrucât emoțiile negative au fost înfierate, ca și cum în viață avem numai emoții pozitive și atât, iar cele negative precum frustrarea, dezamăgirea, tristețea, furia sunt rele și le băgăm sub preș. Însă dacă le băgăm sub preș ele vin din urmă, cu dobândă! Un cuplu care nu se ceartă niciodată are un partener submisiv, pasiv, poate pleaser care a învățat că pentru a supraviețui e necesar să dezamorseze bombe emoționale, ca celălalt să nu explodeze.

Beneficiile certurilor în cuplu

Înainte de a analiza cu cine ne certăm când ne certăm, este important să vedem și ce aduce bun o ceartă în cuplu. Poate sună șocant însă studiile spun că 65% dintre certuri nu își găsesc niciodată rezolvarea, prin urmare ce face diferența este modul în care gestionăm cearta! Fără să uităm de respect, să ascultăm, nu doar să auzim, să fim empatici. Dezvoltarea personală, evoluția ca individ dar și în calitate de cuplu vin inclusiv din momentele delicate. Emoții precum frustrarea, furia ne fac să ne îndreptăm privirea către propriile nevoi, ne ajută să setăm limite, să dezvoltăm noi reguli legate de viața în doi.

În cuplu e nevoie de reguli

Nimeni nu citește gânduri. O putere a supereroilor din filme și benzile desenate pe care partenerul tău nu o are, indiferent de câtă vreme sunteți împreună și cât de bine te cunoaște. Prin urmare este necesar să vorbești, să spui concret ce e ok pentru tine sau nu. În orice cuplu există un set de reguli explicite, discutate (eu fac mâncare – tu gătești, nu merg niciodată singură la piață pentru că nu vreau să-mi rup mâinile cu șapte sacoșe etc) dar și un set de reguli implicite.

Regulile implicite sunt cele din mintea noastră, dar neverbalizate și pe care credem că partenerul le cunoaște. În mod surprinzător nu toate regulile implicite sunt ok cu noi și sistemul nostru de valori, de aceea e necesar să le aducem pe tapet și să creăm un fel de contract al relației unde negociem limite, reguli, lucru ce evident în viitor scade riscul de conflict. Da, în cuplu se muncește, nu lăsăm lucrurile să meargă de la sine… ca o mașină ce trebuie condusă, altfel cade în prăpastie și se face bucăți.

De mama lui se ia numai el

Despre soacre există bancuri nenumărate, basme pe care le-am citit când eram mici, plus folclorul popular care spune că automat între soacră și noră trebuie să existe lupte mai ceva ca-n filmele de acțiune sau artificii de diplomație cu o ură mascată de un zâmbet inocent. Din fericire există cazuri care dovedesc contrariul. Și chiar dacă el vede șicanele pe care le face mama sa, cum de îi ia apărarea?! Simplu, pentru că există noțiunea de loialitate.

Există o loialitate pe orizontală, cea față de generația din care faci parte, știi cum te aprinzi când auzi câte o doamnă în vârstă spunând: „deh, așa sunt tinerii din ziua de azi‟? Și mai există o loialitate pe verticală, cea transgenerațională, față de propria familie, cum ar veni de la maimuță la robot. Pe lângă asta mai există un aspect, fiecare suntem jumătate mama și jumătate tata. Atunci când criticăm, arătăm cu degetul spre socrii de fapt ne criticăm partenerul de viață, care în acest context ce face? Se apără pe sine. Desigur viceversa e valabilă și în cazul tău.

Nu spune nimeni că tu trebuie să stai impasibilă, iar aici te ajută regulile, limitele. Însă numai tu sau el are voie să-și vorbească familia de origine de rău. Folositor este și să privești mai cu atenție spre propria familie, analizând tiparele legate de conflict. Cum se certau mama cu tata? Cum ajungeau la un numitor comun? Cine lăsa cel mai mult de la el? Ce ai învățat tu de la ei despre conflict?

Cu toții avem bagaje emoționale…

… iar dimensiunile variază. Ca la avion, poți avea o geantă de umăr, un bagaj mai măricel de mână sau unul serios de cală. De unde vin aceste bagaje emoționale? Din modul în care părinții, bunicii, îngrijitorii noștri au interacționat cu noi și nu ne-au împlinit nevoile emoționale în copilărie, din experiențele avute în adolescență sau chiar și la maturitate. Și în afară de propriii copii cine ne apasă butoanele mai bine? Partenerul de cuplu! În relație cu el se activează răni din trecut și ajungem să avem reacții uneori disproporționate în raport cu realitatea și situația respectivă.

De exemplu, sunteți la o petrecere și îl vezi că stă de vorbă cu o altă femeie. În trecut ai fost înșelată și părăsită, ori părinții tăi au divorțat iar tatăl treptat a rupt legătura cu tine. Văzându-l pe partener implicat în discuție ți se poate activa capcana abandonului, iar una dintre reacții este ca pe loc ori când ajungeți acasă să începi o ceartă. La fel dacă berea cu băieții de după meci s-a prelungit târziu în noapte, ori a hotărât să plece patru zile la pescuit. Ori glumește pe seama ta și ți se activează o altă schemă, cea în care consideri tu despre tine că ești defectă.

O remarcă te duce într-o zonă extrem de familiară ție cu o mamă teribil de severă și critică, încât cea mai mică observație te face să clocotești de furie. Prin urmare ne certăm cu partenerul, dar miza poate fi mai profundă decât ne imaginăm. Cum știm că am căzut în brațele capcanelor noastre emoționale disfuncționale? Când se simțim extrem de presați, respinși, când sentimentele foarte puternice pe care le avem nu se pot explica doar prin situația prezentă.

Cunoaște-ți nevoile

Ca să ceri, trebuie să știi ceea ce vrei, la fel și pentru a negocia, a pune limite. Simplu, pentru a alege. Este important să îți identifici nevoile și să le comunici. Pe baza lor poți face selecția de candidați pentru rolul de partener de lungă durată. Iubirea necondiționată este iubirea pe care ar trebui să o primim de la părinți, o iubire necondiționată oferită partenerului indiferent de cum se poartă acesta cu tine e o formă de autoabuz. Mai este sănătos să fii într-o relație, să oferi, când el este violent fizic, verbal, când ține cont numai de propriile sale nevoi și dorințe?

Vulnerabilitatea duce la conectare

Uneori, din teama de a nu suferi din nou punem anumite limite, ridicăm veritabile ziduri de apărare și astfel blocăm construirea intimității emoționale. Adevărata conectare se face când vulnerabilitatea ta și cu vulnerabilitatea lui se întâlnesc. Altfel interacționează niște măști, iar conectarea se face la nivel superficial. Există așa numitul efect de undă, cu cât lucrăm cu sine și ne vindecăm rănile emoționale, rezultatele se vor simți nu doar la noi ci și la cei din jur, care vor reacționa diferit în funcție de noul mod în care noi ne poziționăm.

Și da, chiar dacă am avut niște experiențe negative, poate chiar cu potențial traumatic, iar partenerul ni le activează, diferența este că putem învăța să le gestionăm și să răspundem într-un mod sănătos, din rolul de adult, nu din rolul de copil rănit care se simte trist, furios, abandonat, frustrat. Putem învăța să reducem intensitatea vocilor critice care ne ronțăie mental și să ne identificăm mecanismele de apărare care uneori… ne apără prea mult. Iar pentru asta s-a inventat psihoterapia.

Cătălina Cristescu este psihoterapeut cu formare de bază în psihoterapie cognitiv-comportamentală și hipnoterapie, competențe în terapie de cuplu și familie, terapia schemelor cognitive, 0721648348, catalina.cristescu@gmail.com