Premiile Oscar vin an de an cu fel de fel de surprize, mai mult sau mai puțin plăcute, pentru actorii nominalizați și pentru public, iar fiecare ceremonie este unică în felul ei. De la incidente petrecute pe scenă, la gafe sau la momente emoționante până la lacrimi, fiecare gală a Premiilor Oscar face deliciul publicului telespectator. Prima ediție a Oscarurilor, de acum 95 de ani, nu a fost nici ea lipsită de “incidente”, iar primul actor care a plecat acasă cu un Oscar are o poveste de viață incredibilă.
Primul Oscar din istoria Academiei Americane de Film și câinele Rin-Tin-Tin
Premiile Oscar au ajuns la cea de-a 96-a gală și se vor desfășura la Dolby Theatre din Hollywood. Povestea primului câștigător al unui premiu Oscar, în prima ediție a ceremoniei organizate de Academia Americană de Film, pe 16 mai 1929, a rămas în istoria cinematografiei și stârnește și astăzi zâmbetele celor ce o ascultă.
Se spune că atunci când au venit rezultatele votului care au decis primul câștigător al Oscarului pentru cel mai bun actor, membrii Academiei de Arte și Științe Cinematografice și-au dat seama că se confruntă cu o problemă dificilă.
„Actorul” care a strâns cele mai multe voturi era, de fapt, un câine numit Rin-Tin-Tin, care a jucat rolul câinelui Rinty în filme populare la acea vreme precum “A Dog of the Regiment” și „Jaws of Steel”.
Membrii Consiliului de filmare au fost îngrijorați că acordarea primei statuete unui câine nu dă credibilitate Academiei de Film, dar și de faptul că ar putea părea „nebuni”, așa că i-au oferit Oscarul din 1929 lui Emil Jannings.
Cine a fost Emil Jannings, primul câștigător al unui premiu Oscar
Emil Jannings a fost un actor german de origine elvețiană, popular în anii 1920 la Hollywood. El a primit primul premiu Oscar pentru cel mai bun actor pentru rolurile sale principale din filmele mute The Way of All Flesh (1927) și The Last Command (1928).
Citeşte şi: 10 cele mai proaste discursuri de la Premiile Oscar. Sean Penn, Gwyneth Paltrow și Sam Smith, glume neinspirate, emoții disimulate și declarații eronate / Video
Citeşte şi: Irina Margareta Nistor, predicții înainte de Premiile Oscar 2024. „E o bombă de la un cap la altul”. Filmul cu cele mai mari șanse
Povestea ciudată a lui Jannings a început în Rorschach, Elveția. Viitorul actor se năștea la 23 iulie 1884. Tatăl său, Emil Janez, un om de afaceri american înstărit din St Louis, a murit când Jannings era doar un copil. Mama lui, Margarethe, l-a mutat pe băiat, care a fost botezat Theodor Friedrich Emil Janenz, la Görlitz, în estul îndepărtat al Germaniei.
Jannings a fugit de acasă la 16 ani pentru a deveni marinar, dar a decis apoi că vrea să se facă actor. Debutul său în lumea filmului a avut loc când s-a alăturat companiei de teatru a lui Max Reinhardt la Berlin, în 1906. A obținut primul său rol de film în 1918, folosind numele de Emil Jannings, jucând în producția „Die Augen de Mumie Ma” (Ochii mumiei). S-a impus rapid ca unul dintre talentele industriei filmului mut german, evoluând în filme apreciate precum „Othello” (1922), „The Last Laugh” (1924) – pe care Alfred Hitchcock l-a descris ca fiind „filmul aproape perfect” – și „Variety” (1925).
Emil Jannings, ofertat de Paramount Pictures la 43 de ani
Talentul său a atras atenția Hollywood-ului și, în 1927, a fost ademenit în America cu un contract profitabil oferit de Paramount Pictures. Paramount i-a oferit un control total asupra scenariilor, rolurilor și alegerii regizorilor. În următorii doi ani, a făcut șase filme mute în America, inclusiv „Tradarea” cu Gary Cooper. Jannings era popular printre fanii filmelor americane și a căutat să dezmintă orice zvon cu privire la locul său în societatea americană spunând presei că s-a născut în Brooklyn.
Jannings s-a potrivit de minune în contextul social de la Hollywood – există imagini cu el stând alături de Greta Garbo în costum de baie. Dar unii dintre actorii cu care a lucrat îndeaproape l-au catalogat, la acea vreme, drept despotic și capricios.
Actorul german Fritz Feld, care a apărut în 140 de filme, inclusiv în “Hello, Dolly!” și „Herbie Rides Again”, i-a spus scenaristului de film Michael Dobbs că, în timpul realizării peliculei “The Last Command”, Jannings l-a luat deoparte și a spus că vrea să-l concedieze pe regizorul Josef von Sternberg pentru a-l pune pe Fritz în locul lui. Fritz a refuzat să se comporte perfid și Jannings a țipat la el – „Prostule! Al naibii de prost ce ești!”.
Citeşte şi: 10 cele mai proaste discursuri de la Premiile Oscar. Sean Penn, Gwyneth Paltrow și Sam Smith, glume neinspirate, emoții disimulate și declarații eronate / Video
Citeşte şi: Soția lui Bradley Thomas, producătorul filmului „Killers of the Flower Moon”, nominalizat la Oscar, s-a sinucis
Citeşte şi: Actorii „uitați” la nominalizările pentru Premiile Oscar 2024. Leonardo DiCaprio și Margot Robbie, printre starurile care nu au ajuns pe listă
Citeşte şi: Premiile Oscar 2024 – tot ce trebuie să știi. Când vor fi anunțați câștigătorii
Emil Jannings avea un comportament despotic față de colegii de breaslă
Când a fost filmat “The Last Command”, Jannings avea 44 de ani și avea în palmares, pe plan personal, trei căsătorii de scurtă durată care s-au încheiat cu divorț. S-a înstrăinat de cei doi copii ai săi. Cu toate că s-a căsătorit din nou, cu o fostă interpretă și actriță de cabaret din Berlin, pe nume Auguste Maria Holl (care a fost întotdeauna cunoscută drept „Gussy”), acest lucru nu l-a împiedicat să facă avansuri și altor actrițe.
Actrița Evelyn Brent a jucat rolul lui William Powell în “The Last Command”. În biografia ei, “The Life and Films of Hollywood’s Lady Crook”, ea își amintește că, după ce el i-a făcut avansuri, iar ea l-a ignorat, Jannings i-a spus echipei de filmare că „nu era genul lui”. Auzind insultele, tânăra de 32 de ani l-a confruntat. Când a întrebat-o de ce nu este interesată de o relație amoroasă cu el, ea a răspuns cu răceală, „pentru că ai cu 10 ani prea mult și ești cu 40 de kilograme prea gras”.
Brent a spus despre Emil Jannings că este un bărbat temperamental și răsfățat. “Emil Jannings se aprindea din cauza unor fleacuri. Nu-i plăcea haina de blană pe care o purtam într-o scenă, iar când o scoteam și o puneam deoparte pe platoul de filmare, obișnuia să meargă și să o lovească. Era ca un copil prost crescut.”
Germanul avea un comportament neadecvat și față de colegii bărbați. Paul Henreid, actorul austriac care l-a jucat pe “Victor Laszlo” în Casablanca, era adolescent când a jucat cu Jannings. În cartea lui Michael Druxman, Hollywood Snapshots, Henreid a spus că a avut un rol minor ca personaj care a fost ucis.
Într-o anumită scenă, lui Jannings i s-a spus să stea lângă un sicriu închis care se presupunea că are în el rămășițele personajului lui Henreid. Jannings i-a spus lui Henreid că este esențial „să joace scena cum trebuie” și i-a ordonat nervos să stea întins în sicriu cu capacul închis. Henreid a rămas acolo timp de o jumătate de oră, pentru că Jannings se dusese la prânz și îl lăsase în sicriul închis.
Paramount a rupt legătura cu el din cauza accentului german
După câștigarea premiului Oscar, Jannings părea să aibă un viitor strălucit. Prezența lui scenică și abilitățile sale ca actor extraordinar de expresiv l-au făcut un superstar al erei filmelor mute. Chiar și Evelyn Brent a recunoscut că a fost „un actor splendid”. Dar lucrurile aveau să se schimbe rapid.
Declinul lui Jannings a venit când actorilor a început să li se ceară să vorbească în filme. Deși Paramount l-a testat pe Jannings, ei au decis rapid că accentul său german nu este ceea ce își doreau. Jannings a respins oferta lor de a i se dubla vocea. Simțind că nu mai are nicio șansă în industria filmului american, Jannings s-a întors să facă filme în Germania.
Marlene Dietrich l-a urât pe Emil Jannings
Într-un articol din aprilie 1929, din Los Angeles Times, criticul de film Edwin Schallert l-a descris drept „regele vedetelor europene de film”, adăugând că „plecarea lui marchează încheierea unei faze pitorești a istoriei Hollywood-ului”.
La început, părea că totul merge bine patria natală. În 1930, Jannings a jucat în “Der Blaue Engel” (Îngerul albastru) cu Marlene Dietrich. El a fost aplaudat pentru rolul unui profesor în vârstă care ajunge să piardă totul din cauza pasiunii lui pentru o cântăreață de cabaret pe nume Lola-Lola. În cartea Modern Times, Stanley Kubrick spune că unul dintre cele mai mari momente din istoria filmului a fost „modul în care Emil Jannings și-a scos batista și și-a suflat nasul în „The Blue Angel”. Dietrich, totuși, a ajuns să-l urască pe Jannings și i-a respins abilitățile de actor, spunând că este “expirat”.
I-a fascinat pe Hitler și pe Mussolini cu filmele lui propagandiste
Ascensiunea politică a lui Adolf Hitler, la începutul anilor 1930, a coincis cu o scădere a popularității lui Jannings. În martie 1933, moment în care Hitlera preluat controlul asupra Germaniei, Joseph Goebbels a fost numit ministrul propagandei. Goebbels credea că Jannings ar fi un instrument util pentru naziști și a sugerat ca el să lucreze în filme menite să răspândească doctrina regimului nazist. Prima peliculă de acest fel a fost “Der alte und der Junge König” (Bătrânul și tânărul Rege) din 1935, în care Jannings l-a portretizat pe regele prusac Friedrich Wilhelm I. Filmul a avut scopul de a răspândi ideea de Führerprinzip, adică a conceptului de supunere oarbă față de lider (Führer).
Filmul l-a încântat pe Hitler, care anterior făcuse tot posibilul să laude interpretarea lui Jannings din Traumulus (Visătorul). Legăturile strânse dintre actor și dictator au fost pecetluite când Jannings a făcut campanie pentru Hitler la alegerile din 1938, în timpul guvernării naziste. Loialitatea sa a fost recompensată de regim, actorul având parte de o viață luxoasă și de o avansare în carieră.
Goebbels l-a plasat pe Jannings în consiliul de administrație al Tobis Films și i-a oferit „controlul artistic general” asupra filmelor studioului de stat. Primul său proiect pentru Tobis a fost să producă și să joace într-un film biografic despre microbiologul german Robert Koch, cel care, la acea vreme, făcea experimente pe africani aduși din colonii.
Filmul de război din 1941 „Ohm Krüger” (Unchiul Krüger) s-a dovedit cel mai controversat dintre toate filmele lui Emil Jannings. Goebbels dorea ceva care să stârnească interesul publicului german înainte de o posibilă invazie a Marii Britanii. El a alocat un buget de aproximativ 6 milioane de Reichsmark (aproximativ 22 de milioane de lire sterline acum) pentru un film care sărbătorește viața lui Paul Kruger, omul care a condus cel de-al doilea război împotriva britanicilor, la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Jannings, care era producătorul, a lansat o campanie de presă pentru a-i promova portretul lui Kruger. El a descris imperialismul britanic drept „o boală mortală”. „Președintele Kruger este un exemplu pentru noi, germanii, care acum conducem lupta împotriva imperialismului britanic. L-am jucat pentru că a ales să înceapă o luptă care se va încheia în timpul vieții noastre”, a spus Jannings în cartea lui David Welch Propaganda and the German Cinema, 1933-1945.
Hitler și prietenii săi au adorat filmul, iar Goebbels l-a numit pe Jannings „Artistul statului”. Jannings a primit, de asemenea, „Inelul de onoare al cinematografiei germane”. Mai mult, liderul fascist al Italiei, Benito Mussolini, a lăudat filmul, iar „Ohm Krüger” a câștigat Cupa Mussolini pentru cel mai bun film străin la Festivalul de Film de la Veneția din 1941.
Emil Jannings, răpus de cancer la ficat, la 65 de ani
După război, Emil Jannings s-a retras să locuiască în Austria.
În autobiografia sa “Life and Me”, publicată de Zimmer și Herzog în 1951, Jannings a dedicat a explicat succint ce a însemnat pentru el să se dea de partea naziștilor. „Sunt lucruri despre care nu se poate vorbi – lucruri care ne trag în direcții opuse în același timp, lucruri pe care le gândim într-un fel, dar pe care le simțim cu inima și sufletul într-un alt fel. Întrucât inima și sufletul meu aparțineau artei actoriei, ele au ordonat capului să nu-și facă griji în privința lucrurilor care nu erau de interes pentru el.”
Emil Jannings a murit în 1950, la vârsta de 65 de ani, de cancer la ficat. Iar statueta lui Oscar se află în colecția muzeului de film Deutsche Kinemathek.
Foto – Profimedia