Cosmina Grigore avea doar 27 de ani când a primit diagnosticul de cancer la sân, în 2013. Au urmat o mulțime de provocări pe care nu i-a fost ușor să le depășească, dar care au determinat-o să vină în sprijinul femeilor pe care viața le-a adus pe același câmp de luptă.
Din 2016, prin intermediul asociației sale, Imunis, prima de lifestyle post-diagnostic, Cosmina încurajează femeile să lase boala să le învețe cum să-și descopere darurile neexplorate. Ne-a vorbit deschis despre experiența ei, despre ce a învățat și despre cum s-a schimbat viața ei după cancer.
Octombrie este, la nivel mondial, luna dedicată conștientizării și prevenției cancerului la sân, principalul tip de cancer care afectează femeile. Rămâi conectată la propriul corp, tratează-l cu blândețe și fii atentă la ceea ce îți transmite. Află ce a învățat Cosmina din propria experiență și ce își dorește să știi și tu:
Bună, Cosmina! Povestește-ne puțin despre momentul în care ai fost diagnosticată cu cancer la sân și despre ce a urmat acestui diagnostic.
Aveam 26 de ani când am simțit prima dată nodulul. Era octombrie 2012. Am fost la un medic ginecolog care mi-a spus atunci să stau liniștită, e totul ok, „așa e după alăptare, e un nodul care va rămâne pe loc, nu se mărește, nu se micșorează”. Dar am observat că se mărea, așa că, în iunie 2013, la insistențele surorii mele – pentru că eu eram prea ocupată atunci să am grijă de mine – am fost la rețeaua de clinici private unde aveam abonament de la birou și mi-am făcut o ecografie mamară. Doctorița mi-a confirmat că e totul ok, dar am insistat și am cerut și o altă analiză în completare și mi-a recomandat sonoelastografie.
Intuiția mea dăduse volumul mai tare și devenise fermă. Intuiția îmi spunea să mai merg și la un alt medic, eventual un specialist în imagistica sânului. Așa ca am ajuns pe 31 iulie 2013 la dna dr. Claudia Teodorescu, la recomandarea verișoarei mele, care fusese și ea diagnosticată cu cancer de sân cu 2 ani în urmă. Nicio clipă nu m-am gândit la cancer. Dna dr. Teodorescu mi-a făcut ecografie, însă m-a chemat, în aceeași zi, pentru mamografie. Atunci am simțit că este posibil să fie ceva, însă nu m-am gândit la cancer.
Aveam 27 de ani, o fetiță de 3 ani, eram căsătorită tot de atâta timp… viața mea abia începuse și acum părea că vrea să se încheie. După mamografie, având o imagine mult mai clară a tot ce se petrecea în sânul meu, dna dr. Teodorescu mi-a spus că este foarte posibil să fie cancer in situ (cancer non-invaziv) cu cel puțin 3 focare de invaziv. Urma să plecăm în prima noastră vacanță de când eram împreună. Însă dna dr. m-a sfătuit să nu mai plecăm și să încep investigațiile cât mai repede.
La acel moment, relația mea cu mine era asemănătoare unei victime cu propriul ei călău. Nu mă plăceam foarte mult. Aveam episoade de furie, mă simțeam obosită, trecusem prin foarte mult încercări din punct de vedere emoțional în ultimii patru ani. Nu dormeam, nu mai făceam sport, mâncam haotic și insuficient, nu mă hidratam corespunzător, iar din punct de vedere emoțional nu eram deloc de partea mea, toți ceilalți contau mult mai mult decât mine…
Diagnosticul a fost simultan un șoc și o explicație. Așa l-am simțit. Ceva totalmente neașteptat, care mă înfricoșa, pentru că nu mai navigasem niciodată un astfel de diagnostic, și care mă copleșea. Si, totodată, era acel ceva care ar putea explica de ce aveam atâtea simptome diverse, de ce mă simțeam cum mă simțeam. Pe atunci încă mai credeam – așa cum cred majoritatea – că boala aceasta era cauza. Când, de fapt, este CONSECINȚA. Dar asta urma să învăț.
Perioada care a urmat a fost ca un film care te ține cu sufletul la gură, care te frustrează, care te invadează emoțional, dar care îți oferă și niște imense momente de satisfacție. Am căutat medicul care să mă opereze, am făcut click instant cu dr. Cezar Stoescu și în mâinile lui am decis să-mi pun viața. A fost singurul care m-a întrebat ce simțeam în legătură cu tot. Râdeam împreună și, cumva, discutând cu el, mă învăța să visez încă și să cred că este posibil să fiu bine în ciuda faptului că totul părea că se prăbușește.
Am făcut în luna care a urmat – august 2013 – o operație de sector care a confirmat diagnosticul și imediat după, mastectomia.
Trezirea din mastectomie a fost primul moment quantum pe care l-am trăit, acel moment pivotal care m-a ajutat să schimb percepția asupra a tot ce se întâmpla. Mă trezisem din anestezie, era 20:00 și așteptam să „vină și la mine cineva”. „Să mă vadă și pe mine cineva.” „Să mă ajute și pe mine cineva.” Mă uitam spre ușă în timp ce, ușor, ușor, conștientizam dimensiunea pansamentului care acoperea sânul lipsă.
Și atunci a fost momentul în care m-am ridicat cumva deasupra patului și m-am văzut atât de clar: o victimă a propriei mele narațiuni interioare. Îmi vorbisem atâția ani atât de urat încât urâtul se materializase așa. Știți, când viața te iubește te aduce foarte aproape de capătul ei. De final. Pentru că acolo, singura care te așteaptă este înțelepciunea morții. Acea înțelepciune care te face să înțelegi CUM SE TERMINĂ VIAȚA TA.
În acea seară, pe patul de spital, după mastectomie, am înțeles că viața mea voia să se încheie pentru că eu uitasem să o trăiesc. Pentru că mă concentrasem și îmi dădusem toată energia pentru alții și altele. Înțelepciunea morții mă ajuta să înțeleg că urma să mor cu atâtea daruri neexplorate în mine. Atâtea feluri de a fi ale mele cu care nu mă întâlnisem încă. Pe care nu le cunoscusem încă. Și mi-am zis: „Eu nu vreau să mor așa. Nu vreau să fie ăsta finalul. Nu așa. Nu fără să fi trăit măcar puțin ascultându-mă pe mine. Nu înainte să fi înțeles cine sunt, ce pot, ce idei am. Ce pot crea. Pot crea altceva! Simt asta! Știu că pot mai mult. Doamne, te rog, lasă-mă să mai încerc o dată. Nu mă lua. Ghidează-mă și învață-mă să ajung la mine. Știu că nu știu cine sunt, dar vreau să aflu! Vreau să descopăr tot ce ai pus în mine!”.
Atunci am luat decizia că ORICE AR FI și ORICÂT DE GREU AR FI am să învăț să trăiesc pentru mine. Habar nu aveam să fac asta. Dar eram foarte dispusă să învăț.
La două săptămâni după mastectomie, imediat după ce am scos tubul de dren, înainte să încep radioterapia, mi-am dorit să-mi fac o ședință foto. Nu știam ce urma să vină. Nu știam ce aveam să mai pierd… pierdusem deja un sân… și voiam cumva să îmi pot aminti de mine. Acele fotografii mi-au fost ancoră în perioada următoare. Pentru că am slăbit enorm, plângem mult, mi-era foarte frică… dar când mă uitam în ochii mei, la mine, începea să se nască o relație bună. Să ne iubim… eu cu mine, de dragul vieții noastre.
Care a fost experiența ta cu echipa de medici care te-a ajutat să te vindeci? Te-ai simțit înțeleasă, te-au sprijinit?
Cu acei medici pe care i-am ales să-mi fie aproape m-am înțeles foarte bine. Am alături de mine și acum aceeași medici cu care am pornit la drum, care îmi știu istoricul, parcursul și cu care încă mă sfătuiesc și încă facem lucruri împreună, în plan personal sau pentru pacienții cu cancer. Am vrut să am alături medici buni, cu care să simt însă o conexiune și cu care să simt că pot face echipă.
Sunt foarte recunoscătoare pentru tot ce am învățat în ultimii 9 ani de la ei, de la tot specialiștii cu care am lucrat. Vedeți, ne grăbim să judecăm și da, uneori avem dreptate – este ceva în neregulă cu sistemul medical de sănătate din România. Însă eu am ales să construiesc pentru mine și pentru Imunis, cu acei medici care înainte de toate sunt niște oameni incredibili. Nu este deloc ușor să fii medic, asistent medical, nu este deloc ușor să lucrezi cu pacienții cu cancer.
Lumea se va schimba pe măsură ce fiecare dintre noi ne vom vindeca.
Suntem destul de dificili din cauza fricilor, a nevoii noastre de certitudine, a dorinței noastre de a pune responsabilitatea vieții noastre în mâna medicului, în loc să înțelegem că suntem 100% RESPONSABILI PENTRU TOT CE NI SE ÎNTÂMPLĂ. Interpretăm actul medical așa cum ne dorim noi de atât de multe ori și judecăm fără să fim dispuși să înțelegem contextul. Da, sunt si situații care trebuie corectate, dar judecata nu vindecă, pedeapsa nu vindecă.
Cred foarte tare în parteneriat, în forța pe care o are lucrul în echipă. Și, deși am avut situații neplăcute cu anumiți medici, am găsit mereu un medic bun, dispus să lucrăm împreună în procesul de vindecare. Medicina nu este ușoară. Iar ființa umană, prin felul ei de a fi – uneori excelent, uneori mediocru, alteori de-a dreptul închis – îngreunează mult lucrurile. Suntem mereu mult mai dispuși să judecăm, să așteptăm schimbarea decât să fim parte din ea. Lumea se va schimba pe măsură ce fiecare dintre noi ne vom vindeca. Asta înseamnă să trecem în planuri mai înalte de conștiință, unde vom vedea altfel lucrurile și vom putea lua altfel de decizii.
Despre ce crezi că nu se vorbește suficient când vine vorba despre cancerul la sân?
În primul rând, nu știu dacă este înțeles procesul de prevenție. Pentru mine, procesul de prevenție implică simultan partea medicală – analize, investigații – dar și o schimbare de stil de viață, de alimentație, de mindset. Nu poți menține același nivel de inteligență emoțională sau relațională care determină corpul să genereze anumite simptome și să te aștepți că se va îndrepta totul cu un set de analize.
Analizele și investigațiile analizează și investighează. Îți arată care este statusul în corp, la momentul în care le faci. Și atât. Nu corectează problema, nu intervine pe relația toxică pe care o ai cu tine, cu partenerul sau cu mama, cu jobul sau cu banii. O ecografie îți arată ce se întâmplă în ficatul tău, în sânul tău, în tiroida ta. Nu poate interveni când tu decizi să mănânci din nou fast-food, să nu dormi, să nu te duci la baie, să rămâi peste program și luna aceasta.
Boala aceasta, pentru mine, este boala în care sufletul – nefiind ascultat – își face încet bagajele să plece.
Cancerul, și, de fapt, orice boală, este o consecință a raportului dintre ce se întâmplă în lumea noastră interioară și ce se întâmplă în lumea noastră exterioară. Este simptomul suprem. Supra strigătul corpului. Le spun pacienților că boala aceasta, pentru mine, este boala în care sufletul – nefiind ascultat – își face încet bagajele să plece. Iar prevenția este, pentru mine, un proces complex, prin care învățăm din timp, conștientizăm din timp, schimbările consistente pe care trebuie să le facem pentru a obține o relație bună cu noi, atât în plan fizic, cât mai ales în plan mental, emoțional, spiritual.
Un alt aspect care observ că ne împiedică să facem schimbări realmente benefice pentru noi este condiționarea prin frică. „Dacă nu îți faci analizele la timp, nu o să afli la timp că e ceva în neregulă cu tine”. Nimeni nu vrea să afle că e ceva în neregulă cu ei. Nu ne place asta. Iar condiționarea prin frică funcționează, însă nu ne permite să construim o relație adevărată cu corpul nostru. Ne menține la nivelul la care considerăm că corpul ne este dator să nu se strice. Iar analizele par o modalitatea de a verifica „că încă nu s-a stricat”. „Ei.. s-a stricat puțin, dar încă nu de tot, mai merge.”
Cancerul este pur și simplu o consecință a cine devenim.
Majoritatea oamenilor acționează pentru schimbare abia atunci când s-a stricat mai mult. Ori asta nu este nici prevenție, nici bună locuire a corpului. Personal, consider că întâi trebuie să învățăm ce înseamnă ca un suflet (ceva imaterial și infinit) să locuiască temporar, adică această viață, în corp (ceva material, finit). Iar analizele și investigațiile să fie modalitatea prin care putem înțelege mai bine procesele corpului și dacă este bine ce facem. Este necesar un parteneriat armonios cu medicul, această persoană esențială, care a studiat corpul uman mult mai mult decât noi și care ne poate ajuta să înțelegem ce noi nu putem înțelege. Scopul fiind buna locuire a corpului. Deci prevenție.
Consider că nu este înțeles cancerul, mesajul lui. Se menține această portretizare a cancerului ca fiind ceva rău, care ne atacă, ne invadează, ne scoate din joc. Cancerul este pur și simplu o consecință a cine devenim. Personal, uitându-mă în urmă, îmi dau seama cât de deficitar îmi locuiam corpul. Ce chiriaș nerecunoscător eram.
Cancerul te poate învăța ce ai de făcut ca să fii bine. De aceea, primul meu motto a fost: „Lasă cancerul să te vindece”.
Mai mult, cancerul vine să ne învețe că există forțe mult mai mari decât noi cu care trebuie să învățăm să creăm o viață bună. El poate recidiva, metastaza și, de multe ori, nici cele mai strălucite minți nu au o explicație. Cancerul nu este înțeles suficient și perpetuăm o abordare a cancerului în care el este un dușman și, evident, dușmanului nu vrei să-i devii partener. Însă fix cu el trebuie să fii, pentru că doar el te poate învăța ce ai de făcut ca să fii bine. De aceea, primul meu motto a fost: „Lasă cancerul să te vindece”.
Această abordare a cancerului, pe care încă o găsim în societate și pe care o s-o mai găsim, ne împiedică să potențăm și alimentația, și emoționalul, și relaționalul. Însă, pe măsură ce am construit Imunis, pe măsură ce am ales să abordez ușor altfel lucrurile, ghidată de înțelepciunea morții cu care m-am întâlnit pe patul de spital, am înțeles că poți construi și arăta o nouă cale posibilă și nu trebuie să aștept ca varianta cealaltă să dispară. Nu va dispărea, dar acum avem și această nouă abordare și sunt foarte recunoscătoare pentru cum se simte.
Ce credeai că știi despre cancer înainte să fii diagnosticată, dar s-a dovedit a fi diferit sau chiar neadevărat?
Ca tot omul născut și crescut într-o societate a condiționărilor, credeam că boala aceasta este rea, dureroasă și crudă și că nu prea ai cum să scapi de ea. Însă, în munca mea din ultimii 9 ani, am înțeles că nu este doar așa, ci că este un unghi, ca atunci când privești o sculptură dintr-un singur unghi și crezi că ai înțeles ce a vrut să transmită artistul. Când, în sfârșit, poți vedea statuia și din alt unghi, înțelegi că mesajul era cu totul altul, iar tu vedeai doar 10%. Cancerul este o boală complexă, un mesaj, un ghid, un maestru. Vine să ne învețe unde nu am onorat viața, unde nu am ascultat sufletul, când am zis mai mult da decât nu, de câte ori am crezut că „merge și așa”, „ce are?!”.
În ce sau în cine ți-ai găsit alinare, refugiu, putere, în timpul tratamentului?
În natură, în grădinărit, în apusurile de soare. În artă, în cărți, în filme. În procesul de învățare. În tabere. În rugăciune. În plâns, în râs. În animăluțe. În acte de bunătate. În anumiți prieteni, în familie, în iubitul meu, în fetița mea. În moarte. În propria mea devenire.
Cum te-a schimbat această experiență? Ce ai descoperit despre tine în urma acestei provocări?
M-a schimbat radical. Dădeam prea mult și mă mulțumeam cu prea puțin. Standardul meu de viață nu era setat. Nu știam să-mi comunic barierele. Nu știam să comunic, punct. Nu îmi înțelegeam emoțiile, le îndesam și le negam și mă înfuriam pe acele emoții precum frica, furia, tristețea – în loc să caut să le înțeleg mesajul. Eram anxioasă, furioasă, depresivă mai mult decât trebuia.
Am descoperit că sunt o fire foarte puternică, cu reziliență, calculată, răbdătoare. Că sunt un bun strateg al vieții mele. Că am enorm de multe daruri și că mă entuziasmează să mi le descopăr. Că inspirația este mai importantă decât informația. Că sunt un lider. Că iubesc oamenii și viața într-un fel aparte. Că iubesc să grădinăresc, că pot crea alături de iubitul meu familia pe care niciunul din noi nu a avut-o.
Că pot crea alături de iubitul meu relația de iubire la care visam. Că fără puterea lui împreună, fără a parteneria și fără a-i ajuta și pe alții să înflorească nu poți înflori sustenabil pe termen lung. Ca am un ritm propriu pe care am învățat să îl onorez. Că viața e bună cu tine când tu ești bun cu tine și cu ceilalți. Că suntem interconectați. Că nu există coincidențe, nimic nu este întâmplător.
Am învățat să-mi cultiv pilonii de feminitate. Am învățat că, deși femeile m-au rănit mult în viața mea, procesul de vindecare emoțională îți permite să iubești femeile și, drept urmare, acum ador să lucrez cu femeile și să fiu alături de ele în procesul lor de transformare. Și multe, multe altele despre care scriu și am scris pe Facebook, website sau Instagram și în cartea pe care urmează să o public.
Cum au reacționat oamenii din jurul tău când au aflat? Ți-a fost greu să le vorbești despre asta?
Unii m-au susținut, alții nu. Unii au știut cum să-mi fie alături, alții mă grăbeau, mă făceau să mă simt vinovată. Unora mi-a fost ușor să le vorbesc despre ce simțeam, iar altora deloc. Cel mai greu a fost cu membri familiei și cu prietenii apropiați. Aici este mereu cel mai anevoios, pentru că ne triggeruim unii pe alții și ne așteptăm să fim înțeleși când, de fapt, doar tu te poți înțelege și câteodată nici tu. :))
De la ce vârstă crezi că ar trebui să facem analize anual?
De la acea vârstă la care conștientizezi că ești un suflet care locuiește într-un corp și că vrei să ai o viață minunată, iar analizele și investigațiile sunt o modalitate bună de a te ajuta să navighezi procesul de locuire a corpului.
Vorbește-ne despre Asociația Imunis, cum a luat naștere și care este menirea ei?
Imunis a luat naștere din procesul meu de vindecare și crește odată cu mine. Este darul meu pentru lume și spațiul pe care l-am creat pentru ca oamenii care simt nevoia de o altfel de însoțire post-diagnostic să poată beneficia de asta.
Imunis a luat naștere în 2016, după ce am luat premiul Femeia Anului pentru Inițiativa pentru semeni. Asta mi-a dat inspirația și curajul să înțeleg că pot mai mult, că sunt mai mult. Imunis este prima asociație de lifestyle post-diagnostic.
Prima asociație care are un program dedicat femeilor – Feminitate după cancer. Acesta este programul la structura căruia lucrez din 2015. Prima asociație care are o echipă de dragon boat cu efecte benefice în managementul limfedemului, acreditată la nivel internațional.
Prima asociație care are un program de antreprenoriat post-diagnostic și multe alte programe de la cele de bază – nutriție, grup suport, psihoterapie, mișcare, mindfulness, până la alte programe speciale menite să schimbe mentalitățile în cancer. Fac asta de când am fost diagnosticată și voi continua să schimb mentalitățile în cancer atâta timp și așa cum mă va ghida sufletul meu.
Ce mesaj ai pentru cei care se luptă în acest moment cu cancerul?
Cancerul este o boală profundă, complexă, care vine cu multe mesaje pentru noi ca indivizi, pentru noi ca societate. Este important să fim dispuși să îi înțelegem mesajele. Da, este dureros. Da, ne sperie. Da, nu știm cum se face. Da, ne-am dori să treacă repede, dar este un ghid extraordinar pentru viață. Mai mult decât atât, cancerul este un mesager al corpului și al sufletului.
Deveniți parteneri ai medicilor și specialiștilor care vă ies în cale. Credeți în voi mai mult decât a crezut cineva vreodată. Fiți responsabili, disciplinați și recunoscători pentru tot procesul. Rămâneți curioși și deschiși. Căutați să vă lăsați inspirați, ghidați și să consolidați cu recunoștință. Faceți schimbările necesare – emoțional, mental, alimentație, ritm de viață – pentru a putea susține tratamentele și pentru a putea rescrie povestea voastră de viață.
Foto: Ioana Dodan, Fab Squad Studio